Balaurul cu 30 de capete

Balaurul cu 30 de capete a inceput sa se gandeasca cum ar fi ca ziua de balaur sa aiba cel putin 48 de ore, ca de, si balaurii sunt mai mari, deci ar trebui sa aiba niste zile dupa chipul si asemanarea lor, pentru a isi putea efectua toate treburile lor insemnate de balauri.
Pe de alta parte balaurul se gandea ca singuratatea este doar un impact al inceputului, iar urmarirea de abia incepe, se gandea la toti fratii lui balauri cu existente individuale si individualizate, cu aceeasi nostalgie a firului rupt si innodat.
Era optimist totdata pentru ca incepuse sa isi simta varsta, iar varsta ii livra inceputul tuturor posibilitatilor de a fi si de a se exprima. Si doar era si nu facea decat sa fie, iar totul in jurul lui se balaurifica doar la o privire a lui, ceea ce ii dadea nespusa frumusete a oglindirii launtrice in afara.

Viata

Viata e un reflex, cand e.

Uitare

Din nimic, rasare luna si se aduna inspre casa
Ca un pas intins in ceata…ma adun spre dimineata.
Trist visez la zori albastre
Mai plapande, mai cu soare
Tot ce vad si imi apare…
E uitare…si uitare.

Un fior impinge umbra mai incolo, mai cu viata
Si-mi tresalta-un ac din suflet
Sa fiu azi; sa uit, sa-nlatur
….ce n-am fost in alta viata.

Pe meleaguri osandite se strecoara-n cant visarea
Si alunga ca o boare nepasarea si uitarea.
As fi fost, dar azi nu-i maine.
Nu-i poveste sa rasune ca un vis trezit devreme,
Ca o vorba scrijelita de durere si nevrere.
Si asa, pe rand, apare:
Tot ce vad si-mi vine-n suflet…
E uitare…si uitare.

'Maestrul si Margareta'

Mirosi ca o clipa de neant inchisa-ntr-o vorba
Vibrezi ca o pajiste de margaritar cu gura sloboda
Te-ntinzi nefiresc de umbros peste mine
Si m-amagesti c-o lectura-n proza…sau poate-n poezie.

Imi insiri cuvintele sa se zvinte
de roua de cu dimineata si de lucruri sfinte
Imi vorbesti a mine cu joaca
Si ma-ncrustezi adanc in tacerea de piatra.

Ma umbli fara de ocara,
cu-n strop de intelegere si cu oarecare teama
Te uiti la mine ca la un giulgiu viu
Si nu ma lasi sa fiu in pustiu.

Poveste

Ochii tai mari imi zambeau a ploaie,
viata parea o idee miscata din timp,
iar sufletul statea rasfrant sa se anime.
Palariile zambeau prosteste acelasi « tu »
iar oamenii fugeau mai departe nebunatici pe cararile desenate.

Curcubeul se lovea de nori,
basmele suradeau aceeasi clipa,
« Of » statea tot in carte gata sa fie chemat
iar gaina umbla tot pe carari de munte.

Invaluirea din cap spunea aceeasi poveste,
arcanul ramanea mereu inghetat,
melodiile se prapadeau de ras in vasnice soapte trecute,
iar notele se buluceau in bucati pierdute in minte.

Aripile zornaiau a fulgi stinsi
si ciorile croncaneau a negru.

Peste toate rasfrangerile astea de clipa
ma brazda din cand cate o ancora peste creier
de ca si cum eram nisipul de la mal.

Asa se mai incrusta o ancora ca un gand
In ochii tai negri de nea care nu mai clipeau.

obsession

http://www.youtube.com/watch?v=Ludxpkyrab0

Apa

La marginea apei dorm.
Aud strigatul ei de ajutor,
dar stau si dorm.

In cele din urma,
ma scol sa o salvez
caci spune ca se-neaca.

Ma arunc in ea cu pace
s-atunci eu ma inec in ea
si ea in mine.


scrisa in 2000

Memoria macilor

Ploua cu picurii pasilor tai
In calea luminata de fiecare stea stinsa
Si roua lacteii imi impovara schitul
cu negura noptii tale aprinsa

Cu fiecare respiratie mai aproape adusa de gura
Ma impamanteneam eu mai aproape de tine
Si-n fiecare aripa stinsa
Ma-nvolburam ca o stihie

Macii zambeau din memorie
Un asezamant de mult uitat
Si-n fiecare soapta fara voie
Era un cuvant neimbracat

Iar eu ? Eu cantam

Am fost ieri, azi sunt maine

Ma gandeam intr-o zi cum ar fi sa fiu o ciripitoare necuvantata...
memoria imi increteste fruntea si alunga adierea din minte,
inchid ochii si suspin pe stanca mea, ca o necuvantatoare ciripita ce sunt;

m-am catarat si pe stancile de lilieci, insa erau prea putine si prea plapande,
am mers si pe urmele adulmecate de freamat, dar amintirile nu erau acolo...
apoi am cautat ce uitasem, dar mi-era vant si, mi-am adus aminte cu nostalgie de:
« ne e frica? »
« ne e frica » a fost primul popas adevarat pe suflet, primul popas pe tine si « ne » a ramas mereu, pentru ca, intr-adevar, ne era individual frica.

Am recunoscut cantul norilor inainte de ploaie cum o chemau ca pe o vrajitoare suspendata-n inalt…si mi-am zis ca nu seamana chiar cu al vreascurilor uscate pe foc;
vreascurile erau calde si cu vapaia incetata, dar eu tot le vedeam cum lumineaza frenetic.

Imaginea imi ramanea ca o dispersie difuza si-mi impamantenea sufletul
si totusi, tu de lumina, tu de vapaie, tu de vreasc.

‘nenascutii caini nu mai latrau’, oamenii fusesera de mult stersi in omat, nisipul trecea adiand pasii lui ‘eram acolo’, iar ‘ne’ se preschimba in freamat si umbla de la unul la altul incercand sa se aciueze ca un ravas.

Iar odaia…odaia statea singura in fata hartiei asteptandu-ma sa ma nasc.

De cate ori ma astepta hartia si cat de departe eram in ea;
cuvintele imi alungau inceputul de cand se trezeau si isi fisurau urechile ca sa m-auda mai bine.

Erau multi ochi in incapere si niciunii singuri;
toti asteptau povestea cu ‘a fost odata’ si cu patania nespusa, rezemata in cot
Ele erau tot acolo la barfa si tot alungand vedeniile cu foc.

Iar copilaria m-astepta singura si desculta langa bujori.

Garoafele intinereau si in primavara asta iar parizerul inceta sa mai fie conopida dupa multi ani, isi revendica numele.

Aveam ceva zile la mine cand am inceput sa fiu, dar nu le aveam cu rest, erau numarate.
Si hop….deodata s-a oprit sirul pentru o clipa si a ales intre noi.
Nu stiu cum a ales, insa mereu am avut senzatia ca a ales bine.
Si de-atunci m-am hotarat sa fiu.. ca poate data viitoare m-alege pe mine si poate nu mi-ar placea.

Si fanul ? Fanul era tot pentru bucuria verii si pentru iarba proaspat taiata in picioare.
Copacii inca mai aveau mere iar zambetele erau mereu acolo, dar in alt fel.
Inchiderea se transformase in deschidere iar umbra in zi.
Muntii erau tot ca la inceputuri si aerul la fel de taios,
ulita tot cu pietre si fiecare piatra la locul ei.

Noua eram doar eu, cu fiecare zi ingropata in mine si derulam furibund printre 'ieri'-uri.

Maine-urile prevesteau oare vreme buna ?
Si cate ‘maine-uri’ oi mai vedea ?

Ciocanitorile

Ma intreb daca stii ca te iubesc de ca si cum iubirea in sine ar fi ceva….si inca ceva demn de luat in seama

Ma intreb daca sunt din nou si m-am apropiat de ‘exist’ inca putin, macar cu o rafala de vant sa fiu mai in fata

Ma intreb daca imi auzi gandurile care-mi ciocane creierul ca niste ciocanitori infometate…
de parca ciocanitorilor le-ar fi foame de ganduri vreodata

Si daca ai putea auzi…oare cum ar fi ?

Ma intreb daca stii ca sunt insemnata ca o clipa de veghe ramasa intru inceput
Sau daca stii ca razele s-au scurs prin azi la fel ca si prin ieri, muiate-n clipa

Ma intreb ce as face daca m-as trezi uitata in timp
mi-ar fi frig sau mi-ar fi tarziu

Ma intreb daca m-ai uitat sau daca ai sa ma uiti vreodata

Diotima şi omul singuratic

Diotima era ea însăşi mereu;
mai lucidă şi mai penetrantă ca niciodată.
Era dincolo de lume şi de cărări,
de ploaie şi aşezăminte.
Era frumoasă din cale-afară
şi tristă ca o lumină sfântă
Era cuminte ca iarba înainte de marginea serii
şi cultă ca o sfântă.
Se plimba peste tot cu pelerina serii pe ea
Încât ea însăşi era seara.
Diotimei nu-i părea rău de nimic din ce lăsa în urmă
Viaţa era doar o preumblare prin “am fost” şi “sunt”
Semnalizată cu crâmpeie de lumină translucidă
În oameni de ieri şi de azi.
Nu avea niciodată un cuvânt de dojană
despre ce ai făcut sau nu ai făcut;
nici urmă de reproş în voce..
Diotima era aproape înţeleaptă
Şi se ducea după ai ei.
Numai ea ştia ce e în sufletul ei
La fiecare crâmpei pierdut.
Diotima era călăuză pentru singuratici
Îi lua de mână şi le “ trecea cu vederea” orbecăirea
Omul singuratic o iubea
Că-l lăsa în lumea lui
Mereu acolo, mereu de încredere şi mereu pentru el
Şi chiar şi atunci când încă el orbecăia,
Ea-i spunea că e de la lumină
Şi-ntr-o zi lumina va fi în el nestinsă
Căci e dincolo de.....
Şi nici umbră de reproş în vocea ei:
niciodată, nicicând, nicicum
Diotima era una singură:
Iubită, ştiută, cu propriul ei ‘eu’
La fiecare trecere însemna pragul odraslelor bucuroasă
mereu vedea numai departe,
Încât apropierea părea că nici nu există
Ea însăşi o depărtare
prin ieri şi prin azi,
prin aici şi acolo;
părea că e mereu
şi că nici nu a fost.

Miraculosul tu

Apari în gând fără de grai
şi-mi stai în minte ca un scai
pe urme reci şi străvezii
îmi vii şi-mi treci, oriunde-ai fi.

Te rog să stai şi să privesti
amorul vieţii din poveşti
şi să mă-ntrebi muiat de joc :
eşti tu un înger plin de foc ?

Miraculosul tu e-n-toate
în umbra verde de pe spate
în clipa mea închisă-n faţă
în ridul de cu dimineaţă.

Refren:

în gând te cuprind
în suflet te sting
în alb ma întind
şi te privesc cu zbor.

Ieri

Ieri te pândeşte de după azi mai cu ciripire veselă de trecut, mai cu orânduirea timpului demut uitat. Mai stă la adăpost pe-un curent care urcă, mai se-ndoaie din rărunchi ca un înţelept, mai zbârnâie-n clopotul urechii drepte-a popas. Te mângâie zbuciumat printre picuri de ploaie şi te fereşte de dorul dor, te-afund-n neant de văpaie şi te-ntoarce-n al meu somn.
Şi fiecare val o apă
Şi fiecare apă o zi.

Mine-eu

Nălucă vulcanică
miraculoasă ca o impresie,
cu zâmbet de rouă de trestie,
unduitoare ieri ca şi azi;
incertă ca o posesie
şi luminoasă ca o zi de post
din nostalgia lui “am fost”,
în cuceriri indice freamătă
nebuloasele priviri teutonice
ale lui „tat tvam asi”…
cu reproşuri aproape legitime
despre absurda forma de mine-eu.

Aceeaşi poveste d-odat’

Îmi stai în cap ca o veghe
şi-mi spui despre mine-eu
ce-am uitat si ce se mai cerne
dar în esenţă acelaşi eseu.

Creaţie să fie musai
şi spirit creator la desert
izbire de nori şi de stele
cu nebunie-n chip de străjer.

Mireasmă a vocii uitate
refren spovedit neîndeajuns
cu vorba molateca-n şoaptă
mă-mpământeneşti de dor nepătruns.

Şi-i vaşnică clipa ce trece
şi-i dulce-amorţirea-n-văpaie
iar soarele mereu începe
aceeaşi poveste d-odat’.

Gândurile balaurului cu 29 de capete

Balaurul cu 29 de capete a fost întrebat cine este....ş-atunci s-a uitat în "împrejur", şi-a înălţat capetele spre cer ş-a focuit a duşmănie: de ce nu eşti aici să răspunzi? De ce m-ai lăsat aici să spun eu ceva ce nu ştiu....ş-apoi, senil şi imaculat şi-a spus din nou pentru a 29-a oara: "care eu? cine eu? ...eu nimeni."

Cine eşti tu?.. e o intrebare grea. Poţi răspunde poate la cum eşti, la modalităţi ale manifestării tale, la arătări ale „tinelui”, la variaţiuni pe o tema dată sau inventată, la multe....dar la "cine eşti"?....de ca şi cum ai şti sau de ca şi cum ar trebui să ştii. Poate sunt o mâncare bine făcută sau prost făcută cu nişte ingrediente culese şi presărate într-o proporţie pe care cine ştie cine o ştie...sunt un parfum al lucrătorului din afara timpului..poate toţi suntem nişte mâncăruri, parfumuri, miresme poate ale ‚a fi-ului’ fiecăruia pe care nici el nu îl stie, doar îl intuieşte şi simte din când în când;

Cine esti când te arunci, când te pierzi ca o nălucă printre supravieţuirile lui „a fi eu”, cine eşti când râzi, sau plângi, cine e cel/cea care râde sau plânge din tine, cu tine sau de tine?

Cine răzbate din timp in timp din adancuri rânjind la tine că nu a fost aşa, că nu ai făcut, că nu ai uimit, ca nu ai transpus, că ....nu eşti tu. Cine e continuitatea ta în timp şi spaţiu...câţi de ‚cine’ sunt în fiecare 'tine', câţi alţi ‘cine’ mai sunt ca tine sau câţi au fost sau vor fi.

Cine eşti tu cand nu vrei să fii, cine eşti când dormi, când iţi răzbate "cinele" pe nas sau pe ochi, ca să-i dea peste ochi un răgaz al muritorului ‘tu’, cine e cel care vrea să vadă dinăuntrul tău...

Cine nu-ţi dă linişte şi de ce, cine mă afundă oare în netimp, în nespatiu, ca ocup şi eu un colţişor doar al vastului ‘mine’ mai răsfrânt şi mai de cu vrere.
Cine eşti când nu ai aer, când nu poti să fii, când nu mai ai loc în tine; ce faci cand nu mai ai loc în tine...pleci? te muţi? îti iei altceva...sau pur şi simplu tragi mai mult aer în piept şi oftezi.

Şi uite aşa râde agonia minţii de tine ca un acord de voinţă de nemult spus, că doar tu eşti mintea ta şi tot ce vine la pachet cu ea. Îţi trebuie multă voinţă să respiri. De-aia în fiecare an balaurilor le creşte câte un capăt nou.
Cât mai am...cum e vorba aia...follow the white rabbit...de ca şi cum iepurii ştiu unde se duc...

Sezatoare

Ia-ti visul de pe pleoapa si striga-i nesomn de veghe
Ia-ti abisul in maini si uita-te la el de cu vrere
Stai pe propria-ti umbra si vezi de te calca-n priviri
Mergi de te canta-n stratimpuri si vezi de se-aude-n rostiri

Ia un sirag in mana si vezi cate nepasari sunt in el
Vezi daca nisipul de mare e gata pentru castel
Fugi si aduna niste vreascuri si cateva boabe de soare
Cheama pe toata lumea sa vina la sezatoare

Mersul lui ‘de mana’ la plimbare

Asa a inceput mersul iluziei la plimbare pe cerul deschis de un nor . Viata ca insemn al lui ‘ce ai fost’, al lui ‘ce esti’ si al lui ‘ce vei fi' isi spune cuvantul si tu umbli si te vanturi prin ea ca o naluca fara sa te regasesti sau mai bine zis fara sa te gasesti, ca, fiind mereu in mijlocul timpului, in mijlocul campului in care orice camp e o priveliste de orice fel.....
De mana cand inveti sa mananci, cand inveti sa vorbesti, cand inveti sa mergi, cand inveti sa alergi, cand inveti sa razi, sa plangi, sa te bucuri...
De mana prin padure, pe cerul uscat, prin arborii fara crengi...hai sa le desenam crengile, sa poata in/frunzi/flori si ei. Ii banuesc ca daca nu au crengi infloresc la radacina. Cum ar fi un arbore cu frunze si flori la radacina?
De mana prin lanuri, livezi, adieri, cantari de nesomn; de mana prin liliacul inflorit, prin bujorii adormiti, prin cerul stins. Of, si am zis de atata timp sa punem un intrerupator si la cerul asta...
De mana prin dimineata pustie, prin inserarea prea de-cu-vreme, de mana cu toporul la crapatul de ziua...
De mana la rasaritul mugurilor si la venirea iernii....
De mana in loc cu verdeata...

Dom' profesor

Dom' profesor era un strapuns al timpului. Al carui timp? Nici el nu mai stia, ca nu-si amintea vreun timp care sa fi fost vreodata al lui. I se parea ca e vreun soi de veteran in ale intamplarilor sau vreun fel de cotropit al sortii inchisa in impersonalul ‘se’. El doar se intampla sa fie pe langa orice sau oricine din jurul lui. Era doar prin raportare, fiind ‘tatal fiului sau’ si era uimit ca ursitoarele i-au ursit un copil ‘al lunii’ caruia el sa-i fie tata. Iluzia lui ‘a fi’ se chema in cazul sau ‘resemnare’ si minunea de a vorbi cu ceilalti se numea propovaduirea intamplarii lui, aproape miraculoasa in subiectivism.

In rest, nici el nu intelegea lumea si nici lumea nu il intelegea pe el. Era prins intr-un fel aproape inecacios de existenta care ii statea mereu aproape tusindu-i in fata si spunandu-i gajait: tu nu poti, tu nu sti ce sa vrei, tie lucrurile doar ti se intampla; si el, ca un copil ascultator, se ducea din nou la colt si mai statea o viata acolo.

In acest caz, resemnarea ii era cea mai draga prietena.

Tipul clasic de: ‘a, nu se poate? Nu-i nicio problema. Mai stau o viata si vin dupa, inainte sa inchideti programul.’

Balaurul cu 28 de capete

A venit si vremea balaurului sa creasca. In capatul asta nou a ajuns de cand era mic, ca doar viata i s-a iscat ca o ivire plapanda. Si totusi, balaurul nostru era resemnat ca goana dupa suflete se terminase acum cateva capete. Odata cu ‘multi ani traiasca’ s-a trezit mai in randul lumii ca de obicei si si-a insiruit gandurile in cadere peste el. Viata era un vis pentru balaurul focuit; si visul....visul doar era. Asa balaurul a fost pe rand in lumea jocului, in lumea cititului, in lumea scrisului, in lumea muzicii, in lumea plimbarilor campenesti sau paduresti, in lumea poeziilor, in lumea scrisului insiruit ca margele de sticla, in lumea celor putini.
In lumea celor putini ii lipsea veselia si ghidusia unui suflet, caci peste tot unde se uita, erau numai capete, si orice cap, un capat. Intr-o zi, balaurul a deschis fereastra si a vazut un suflet care se juca pe langa el si radea ghidus de multele lui capete; de atunci, balaurul se uita pe fereastra la sufletul ghidus mereu, caci ii aduce bucuria lumii jocului, demult uitata.
Balaurul, infometat de sete, focuia in jur numai privelisti nepamantesti si se perinda prin gandul oamenilor ca o manifestare a aerului primavaratic prin livezi.
Dintre toate si prin toate a ramas urma neinsotita a balaurului fara umbra, deoarece in ungherul cel mai ascuns, unde se impaienjaneau paienjenii ca la ei acasa, balaurul era el: nestiut de nimeni, neiubit de nimeni si neinsauat.
Odata cu capatul cel nou, balaurul a inceput sa se gandeasca la rasariri de viata de ca si cum viata ar fi tot. Si gandul asta ii aducea bucuria si tristetea lui ‘a fost’ si ‘va fi’ deodata, imprizonierandu-l in gand.
Daca ii era frica balaurului? De cele mai multe ori, nu. De cele mai putine ori, da; ca doar era si el balaur si, ca orice balaur, ar fi putut constata intr-o zi ca are balaurul lui. Oricum ar fi, era de nedescris de intristat in aceste zile ca viata trece, ca timpul merge si ca el este si va fi in cel mai bun caz un balaur perindat prin soarta.
Si asa veghea cu multele lui capete la cercul lui ‘intotdeauna’ si la uimirea lui ‘a fi’.

Al doilea gand

M-am strans mai intr-un colt al mesei, de ca si cum as vrea sa spun ca nu e randuiala mai buna decat sa stai in coltul tau si sa te gandesti ca te asterni pe hartie de ca si cum ai fi tu.
Hartie?! Hm! N-am mai scris pe hartie de.....de cand eram.
Vrei putina umbra? M-am intrebat
Parca gandurile ar sta la coada in urechi, doar, doar,...le-oi auzi si pe ele.
Gandurile din prim plan imi sunt mereu despre ‘ce’, despre ‘cum’ despre ‘cand’, despre ‘azi’ de zi cu zi.
Gandurile din al doilea gand imi sunt despre ‘de ce’.
Al doilea gand ma ia mereu a dojana mai intr-o parte si imi spune: eh, si de data asta ai trecut sau a trecut sau m-ai trecut....te astept sa ma aduni de pe jos de...de zeci de ani.
Cam asa.

Hopa Mitica

Ieri mi-a dat iar' viata una in cap. Crezi ca stii, crezi ca faci, crezi ca totul merge conform planului si te trezesti in avant d’etre ca ai fost déjà. Deja cum? Deja clasat, cenzurat sau chiar spanzurat cu propriul tau snur.
Si sa mai zici ca lumea e exact cum ar trebui sa fie. Pai daca totul este cu putinta, atunci putinta de ce nu ar iesi si ea la plimbare s-o vada lumea, sa se mire si in cele din urma sa o tainuiasca de ca si cum nu ar fi fost.
Aveam si grebla la mine cand s-a intamplat; asa, ca sa adun tot; tot ce mai ramasese pe jos. Mai un liman, mai o figura noua, mai o suieratura in irisul stang, mai un ochi in timpanul dept, mai o strafulgerare scurta si sarata, mai o dulce preumblare pe retina….pana cand urma s-a facut sant si santul zi iar ziua a devenit povara zilei celei dintai..
De oriunde ar fi venit, parea ca vuia printre maluri, printre crengi, printre albul dintilor, printre nepasare si trecea peste umbra lasata in anticamera.
Daca a trebuit sa astept?
Ei bine, nu. De data asta nu. A venit cu un sirag mi s-a infipt in cedrul creierului si m-a aruncat ca pe Hopa Mitica peste cap. Pai si ce?
A, dar nu e vorba de vina. Ca vina nu este decat cand este atribuita; si aici ea doar era de fata; nu tinea cu nimeni, nu statea la nimeni in poala.
Desigur, cand degetul a aratat spre mine, m-am mirat a gol si am zis: a, nu eu; de data asta nu-s eu; gasiti pe altcineva. Eu am treaba seara asta, nu pot sta chiar eu de vina.
Nu mai e nimeni altcineva de garda? Cam nu.
Unu’ zice ca a fost ieri, altul mai inainte si in final, rezultatul este ca fiecare a fost déjà.
Cam neplacut pentru mine, as putea spune.
Ei, asta e, inca o vina in plus. O sa-mi tina mai de cald la iarna, am desaga plina. Sa vezi cand le-oi face cadou de Craciun!
Si mi-am luat oftatul la mine si m-am dus sa-i tin companie vinei. Ea, cuminte ca de obicei; nu zicea mai nimic; era de ajuns ca era. O prezenta suficienta prin ea insasi. Si, ca doua prietene vechi, ne-am apucat sa mai sporovaim la o cafea amintiri vechi despre lucruri noi.

Bicicleta in armura

Intr-o zi, bicicleta a obosit sa fie impinsa mai la stanga, mai la dreapta, mai incolo, mai incoace, sa o depaseasca toti de ca si cum ea nu ar putea... sau ea nu ar fi suficient de...., drept pentru care, ca o dama cu atitudine, a decis sa isi ia o armura pe masura si sa isi puna motor asa incat sa nu mai fie ea fraiera din context.
Si asa merge bicicleta cu armura pe strada, autoambalandu-se ca sa se uite toata lumea dupa ea.
Apoi ranjeste la toti si zice: Ei, asa mai merge, nu? Si-si rade-n barba cu placere!

Telenovela

“Ingrijorarea” vine tiptil, ia loc la cafea si te invita sa vizionezi scena din punctul ei de vedere. Iar tu, ospitalier din fire si amabil, o lasi sa se manifeste pana cand in final te ia in brate si iti zice ca tre sa se duca acasa ca incepe telenovela. Faza mai neplacuta e ca si la tine in cap tot telenovela incepe.

Joaca de-a STRECHEA

Da, merg la teatru, am zis. Si el a intrebat: la ce teatru?
Si eu zic : eh, la un teatru mic.
Si el, luminat, zice : aha !Si ce se joaca?
Se joaca STRECHEA.
Misto, si eu pariez pe asta ! Cat e miza ?
Miza e un creier lovit in goana.
Wow, cool!
Si cine face cartile?
Ala care le are.
In cati se joaca?
In nenumarati!
Si cine mai vine?
Eu, el, ea, ...noi!
Pai si avem loc toti?
Da, e open space!
Sa ne luam si carapacele?
Eu asa as zice!
Daca te impunge un creier, e bine sa ai solzi!
Si pana cand se joaca?
Pana la “punct” si apoi de la capat.
Si e cu bilete?
Da, desigur!
Pai si de unde le luam?
Ei, nu-i problema, fiecare cu biletul lui! E numa dus!
A, e ca in Disneyland?
Da, cam asa!
A, deci e cu voie buna!
Mai ales cu voie buna!
Si se pariaza pe un creier lovit in goana?
Cam da!
Da, pai e tare STRECHEA asta! Cred ca mi-ar placea!
Sigur, toti zic asa...
Pai si unde-s jucatorii?
Peste tot!
Si la cat incepe?
La 0
Si cat tine?
Pana la capat!
La care capat?
Pana la “punct” si apoi de la capat.
Aha
Cred ca m-am prins
Ei, asa iti place tie sa crezi!
De ce zici asta ?
Nu te ofusca si tu acum, stii foarte bine ca e mai simplu asa !
Da-te intr-o parte, vin gonacii ceilalti si o sa creada ca ei te-au lovit!
Pai eu credeam ca si tu esti tot in goana.....
Da, in goana dupa tine!

“Sa nu faci” si “Sa nu mai faci”

“Sa nu faci” il inveti de mic; iti intra in cap de la unul, de la altul, dupa care banda ruleaza de cate ori esti pe cale sa....se aude ca un ecou: ‘sa nu faci’.
Dupa ce te acomodezi cu ‘sa nu faci’ si pe cand crezi ca ai invatat ce si cum cu el, iti vine sa vezi cum e ‘sa faci’, incalcandu-l cu buna stiinta pe ‘nu’. Ca desigur, orice ‘nu’ e in potenta un ‘da’ si cu cat mai mult ‘nu’ se strecoara in tine, cu atat intuiesti mai mult ‘da’; asa incat, strapus de ‘nu-ul-da’, vrei sa vezi cum e “da-ul ca nu”. Asadar, te apuci ‘sa da’, orice ‘sa nu’ intalnit vreodata. Si dai cu ‘sa da’ in cap la orice ‘sa nu’, plin de sarg, pana simti tu ca i-ai izbutit pe toti.
Dupa ce ti se pare ca l-ai anulat pe ‘sa nu’, ...alegoric si impersonal ca ‘buna ziua’, intervine prezentabilul si in cunostinta de cauzalul ‘sa nu mai’; asta apare din rasfrant si ti se pare ca e ‘sa nu mai-ul’tau, asa ca te decizi de indata sa il iei cu tine peste tot in toate situatiile in care ai dat cu ‘sa da’ in cap lui ‘sa nu’ si te-ai cam ciufulit.
Asa incat, ‘sa nu mai’ vine doar pe la mijlocul piesei, dupa ce ‘sa nu’ si ‘sa da’ si-au facut rolurile; toti il invata mai devreme sau mai tarziu pe ‘sa nu mai’;
si dupa ce il inveti pe ‘sa nu mai’, aplici si tu mai departe sablonul gnomic cu ‘sa nu’ si ‘sa da’ la altii mai neciufuliti.
Dintre toate conjunctivele astea, singurul care apare ca urmare a izbirii si ca atare este o creatie personala si specifica a fiecaruia este ‘sa nu mai’.

Aproape El

Statea apasat pe scaunul din cer
Ne privea cu aproape uimire si fler
Ne rostea nume-nclestate pe fata
Si ne umbla prin cap cu cate-o povata.

Ne strajuia limite la fiecare
Ne urca in balan-soare
Se uita la noi cu joaca
Si ne-ncrusta umbletu-n piatra.

Ne dadea sentimentul ca fiim
Si senzatia ca stim
Ne fabula cate-o dorinta
Si cand sa fim ne transforma in nefiinta.

Plimbare nesemnalizata v despre 'gandurile vaci'

Plimbare nesemnalizata

Am trecut pe langa mine intr-o zi pe strada si mi-am zis: hm, trebuie ca banalul asta vine de undeva; si poate tot de acolo vine si mersul agale sau pe din doi.
Mersul plimbare printre ganduri este o chestie nesemnalizata: ce gasesti, aia gasesti. Ies deseori la plimbare prin cap si o iau mai la stanga, mai la dreapta, mai pe coclauri, mai pe strazi nesemnalizate si pline de gropi, mai pe trotoar...si sa mai zici ca pe trotoar esti la adapost. Ei bine, nu. Trotoarele sunt facute doar sa nu dea gandurile peste tine, sau ca sa ocolesti gandurile vaci.

Despre ‘gandurile vaci’

Gandurile vaci sunt niste ganduri lenese, plicticoase, agale si uitate pe drum. Si poti sa strigi la ele sa se dea mai incolo, poti sa le canti, poti sa dai in ele, ca nimic. Ele tot ca niste vaci in mijlocul drumului. Asa se face ca, mai ales daca sunt multe, provoaca un blocaj general care duce spre lene.
Am sunat la numarul din trei cifre sa vina curatatorii de drumuri sa-mi ridice gandurile vaci din mijlocul drumurilor posibile pentru ca nu mai pot circula gandurile razlete sau gandurile care vor sa plece in concediu, etc. si nimic.
Ceva specific este ca “Gandurile vaci” ies la plimbare mai ales pe drumurile cele mai umblate. Acolo le place lor sa se bage in seama. Se holbeaza la stanga, la dreapta, mai rumega, mai isi dau o coada peste cap, mai se intalnesc intre ele si se fac ca nu se vad, mai ies la pascut, etc.
Oricum ar fi, gandurile vaci apar ca o deplasare, ca o suprapunere de teren verde peste asfalt. Si mai apoi, dupa ce pleaca terenul verde, dispar si gandurile vaci, desigur, fara sa isi ia la revedere, exact asa cum sunt.

Omul si muzica

Se spune ca omul a izbavit muzica din el. A lasat-o sa iasa la lumina gatita in strai de sarbatoare. Dar muzica, izbavita, i-a sarutat calcaiele cu infrigurare, caci a eliberat-o de timp. Timpul s-a eliberat de el insusi prin ea; povara a fost inlocuita cu spasmul carliontat al vibrarii in noi si in afara noastra. De atunci sunt trei: omul, muzica si timpul.
Si asta a fost tot.
Apoi, muzica s-a anuntat ca o vraja placuta, caci omul nu mai era singur in timp. Si a inceput sa o placa, pentru ca nu-i mai era frica de el si de tot ceea ce ar putea fi. Se gandea in sinea lui la ea cu recunostinta.
Ea nu se gandea; ea doar era si nu facea decat sa fie. Iar el, stia ca este si ca il urmeaza. Se spune ca il urma pretutindeni. Umbla pe urmele lui deodata cu el si il invaluia, sa nu se loveasca.
Si omul din nou era bucuros ca nu e singur…iar ea din nou…era.
Nu-i spunea nicicand nimic, vazandu-si de ale lui. Pleca in fiecare zi sa caute un asemanator. Si nu gasea…era gol. Erau doar trei, iar timpul era mereu la biserica. El nu vorbea, dar ii lasa sa treaca prin el.
Intr-o zi muzica s-a imbolnavit si nu l-a putut urma. El a continuat sa caute ce nu gasea de unul singur. Mergea in gol si era gol. Nu mai avea nimic, nu se mai avea nici pe el. Ajuns la biserica sa se odihneasca l-a covarsit timpul; l-a ghebosat , l-a biciuit si l-a manat spre alti oameni, razand in hohote. Oamenii s-au uitat la el ca la o naluca.
Atunci s-a intrebat in sinea lui: “ Daca nu sunt decat o amintire, o umbra pierduta in indoiala a vibratiilor pe care le-am intalnit in drumul meu mai inainte de a putea vibra, ca un lemn neslefuit ce eram? “ Si gandul s-a oprit, iar timpul s-a dat la o parte si l-a lasat sa treaca.
Acum stia, nu trebuia sa se mai gandeasca, nu mai avea nevoie de gand, caci doar era.
Se zice ca s-a dus gatit in strai de sarbatoare sa-i sarute calcaiele muzicii cu infrigurare si sa o roage sa-l lase sa o urmeze pretutindeni, caci l-a eliberat de timp.
Si doar erau.

Obisnuinta

Obişnuinţa asta ne omoară..şi ce e mai trist e că ne obişnuim cu tot…fie că vrem, fie că nu…şi în realitate, în afara obişnuinţei suntem singuri. Singuri cu noi.
Iar jurul meu nu este decât realitatea obişnuitului meu şi dacă ceva se schimbă este curând asimilat şi adus în obişnuire…asta ca să poată fi apropriat.
Şi trecem aşa ca nişte târâituri de paşi printre nou şi vechi, printre cunoscut şi uitat, printre familiar şi nedobândit ş.a.m.d.
Dar ne mai amintim oare ce am fost sau ce nu am fost? Când? Înainte să ne fim. Şi o ţinem aşa…din obişnuinţă în obişnuinţă prin intermediul obişnuirii.
Oamenii se deprind cu de toate…şi se transformă în nişte oameni deprinşi. Ca un fir de lână care se deşiră din propriul ghem şi uită ghemul..se deprind să stea deşiraţi faţă de ei şi faţă de alţi oameni.
Îmi aduc aminte albastru de albastrul ce l-am gândit ieri sau de cel pe care ce nu l-am gândit. Şi totul era altfel…totul îmi era altfel sau cel puţin aşa îmi părea.
Şi azi…răsărită in faţa cerului meu stins de albastru gândesc gri…şi albastrul de ieri l-am uitat sau s-a transformat pur şi simplu în gri.

Requiem

Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.

Derulare

Pe viaţa ce s-a scurs rămân urmele celor ce au trecut prin ea, ca un film voalat înainte de vreme.

Omul urmarit de nor

Un om era urmărit de un nor… , căci primenirea venea de sus în cădere peste gândurile-nfierbântate ale omului nestins. Şi fiinţa îşi căuta umbletul printre frunzele-adormite-n crengi şi prin râpele umblate doar în gând. Şi nu-şi recunoştea…neumbletul, aşa încât toate umbletele răzvrătite i se păreau ca fiind ale lui negreşit. Se recunoştea prin umbletele a tot şi a toate şi credea că toate-s deopotrivă umbletele lui la joacă.
Şi fiinţa umbla fără umblet, crezând că este asemenea cu tot ce vedea..credea când că e un brad, când o ciupercă, când o stâncă, când apa, când vântul, când vreun animal răzleţ….
Într-o zi norul l-a sărutat în creştetul munţilor şi i-a surâs umbletul, iar omul a-nceput să umble ca un om.

Prietenul

Am un prieten care mi-a spus pentru ce sa lupt, pentru ce sa stau, pentru ce sa visez si pentru ce sa merg.

Am un prieten care a admis ca mergem o clipa, ca stam un veac si ca ne asfintim prea devreme.

Am un prieten caruia i s-a luat gandul de 'amintire', cucerirea lui 'a fi impreuna', eul lui ce-l urma.

Am un prieten trist in uimire ca de ce el, ca de ce acum si pur si simplu ca ' de ce'.

Am un prieten care stie cum e viata ca insemn al lui 'am trecut pe aici'.

Uliul nedobândit

Fremăta deasupra mea înălţimile şi a poposit în ochiul meu drept pe o creangă. Apoi mi-am apropiat privirea de mine să-i văd unduirea şi s-a ridicat în două aripi, mi-a planat împrejurările şi a răspuns chemării mele.
Am închis ochii, am aşteptat, l-am chemat şi s-a apropiat din aripă în aripă cu grijă, a poposit pe mâna mea dreaptă puternic de sălbatic ca un vârf, şi-a înfipt cârligele în creanga mea de mână şi a stat semeţ câteva clipe. Apoi m-a analizat scurt ca o sălbăticiune vie, şi-a sprijinit vietatea de mine şi dintr-o dată m-a cuprins clipa fericirii în braţe. Nu-mi amintesc să mai fi fost atâta eu în mine. Atunci i-am vibrat surâzător de repede mulţumire şi ne-am înnodat firele privirii. L-am chemat, a venit din sălbăticia lui în sălbăticia mea, nu mi-a scos ochii, deşi pentru o sclipire de moment am crezut că o să o facă, am crezut că o să-mi ciugulească vederea pentru îndrăzneală, însă nu mi-a făcut niciun rău, pesemne aveam acelaşi miros de ulii nedobândiţi. Mi-a lăsat fulgii ceruţi să îmi fac un cuib în vârf, după care a zburat în mine a întoarcere.

27 de străpungeri ale lui “acasă”

Acasa este unde esti; acasa poate fi un prieten sau poate fi o zi, sau poate fi un context sau o abilitate sau un pahar de vin sau o vicisitudine, sau ora exactă, sau un răgaz, sau tu pur si simplu in cochilia ta.

Acasa poate fi cand plouă sau cand nu plouă, când esti desculţ, când eşti pe cale de a nega, când esti, când asculţi, când te sustragi, când adormi, când simţi că îţi pare rău că va trece, când îţi rămâne în cap.

Cand zici ‘acasă’ iti pare devreme, iti pare aproape, iti pare repaus;
acasa e verde mereu, acasa e viu, acasa există şi, mai ales, „acasa” este.

din colectia preocupari anterioare vadite

'securitate internationala', pag. 59

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_105.pdf

pe vremea cand 'presedintia' conta

candva in trecut: pag. 12

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_104.pdf

Constatare

Trece timpu in fiecare zi de la stanga la dreapta.

"deja-vu"; deja passe

Deja vu-ul confundat in derulare; parca azi eram ieri

Deja vu-ul confundat ca idee; parca ieri eram azi. Sau: parca azi eram maine.

Deja-vu-ul la el acasa; a venit, s-a asezat, a aratat si a plecat. Ce faceam eu? Eu stateam si ma uitam la film. Era un film cu " a fost odata" si cu "a fost o data".

Despre 'cand' nu se stia nimic, dar 'cum'-ul se amintea aproape la fel, adica in acelasi fel.
Vizualizarea era insa 'din afara', pentru ca prima data fusese deja.

Mandria de pionier al patriei

La dreapta era un copil, la stanga alt copil si la mijloc o centura. Centura era motivul adunarii. Si noi ne uitam cu uimire si teama cand la ea, cand la multime, cand ne iscodeam cu cercurile negre din mijlocul ochilor unii pe altii. Cu priviri timide, sagalnice si neastamparate ne facuram pionieri.

Prima palma amintita

Si invatatoarea mi-a dat o palma. Asa mi-a incercuit fata cu un inel. Eu mi-o aduc aminte; ea, la cate palme a dat, cu siguranta ca nu. Isi aminteste probabil doar ghemurile crosetarii. Ma intreb: cate palme oi mai fi primit de atunci? Niciuna ca palma fondatoare; dupa ea a urmat un lung sir de palme, mai istete sau mai retezate.
Am intors si celalalt obraz? Asta era intrebarea?
Nu stiu, ma intreb si eu; intr-o zi da, intr-o zi nu.

dorinta unui vis

Avea si visul un vis: acela de a se face mare si de a fi un vis in ochii tuturor.

Sfatul de taina al imparatului

Poveste pentru ‘intelepti’


A fost odata
Sfatul imparatului avea un insemn. Sub semnul lui, toate gandurile se adunau la un loc.
Veneau inteleptii si se asezau in randul lui, cu gandul ca fiecare dintre gandurile lor bune erau semnificative. Ei aveau dreptate, erau in/semne semnificative pentru fiecare context dat. Imparatul ii strangea la sfat tocmai pentru a pune sub ochii in/semnului toate contextele de lumi posibile si a privi mai bine viitorul trecutul sau prezentul in rotundul in care se afla din punctul de reper luat.

Descrierea cadrului:
La sfatul imparatului se aduceau o masa rotunda si doua scaune rotunde. Colturile se considerau de rau augur. Din aceasta cauza, si imparatul isi taia toate colturile cand venea la sfat, tocmai pentru a nu fi ‘in-coltit’.
Un scaun era al imparatului si celalalt al inteleptilor. In mijloc, era masa care despartea gandul de punerea lui in practica, respectiv inteleptii de imparat.

Derularea lui “a fost odata”:
Inteleptii veneau pe rand si aduceau ofranda gandurile lor, imparatului. Daca gandul era bun de luat in seama, insemnul il ridica pe intelept in balanta in ochii imparatului, caci am uitat sa va spun, balanta se gasea in ochii imparatului; daca gandul nu era specific, insemnul nu se inclina in nici un fel, iar inteleptului i se spunea: “ia du-te tu si mai cugeta”.

“Despre ce-ul” povestirii:

In sfarsit, ofrandele de acest tip il ajutau pe imparat sa ramana imparat in ochii lui si ai celorlalti. Lui i se daduse doar insemnul din ochii lui, insa el insusi nu putea decat sa aplice insemnul asupra ofrandelor de ganduri aduse la sfat de intelepti.

Concluzia:
Sfatul de taina al imparatului este o alta varianta a legendei despre cum imparatul este imparat pentru ca exista intelepti si pentru ca i s-a dat un insemn care cantareste gandurile aduse de intelepti ca ofranda.

Mama

Mama este ea, cea care există în mine prin voia ta.
Eu sunt sămânţa ce răsare dintr-o floare
ce împodobeşte viaţa şi moartea.

Gândul ei înseamnă iubire.
Dorul, sete.
Privirea, înţelepciunea ascunsă a tainei.
Mâna, adevărul credinţei.

Ea este gândul,
iar eu sunt izbăvirea lui în lume;
Mama visează,
şi visul prinde viaţă.

Este sublima revelaţie a firii
ce-mi umple sufletul
şi mi-l îmbracă
în strai de sărbătoare.

Icar

Aveam un har,
dar în zadar,
căci eu nu vedeam în el,
decât un simplu trofeu.

Visam să zbor,
dar aripile mi-au crăpat;
s-au întristat, căci am ratat
un nou avânt.

Aveam un dor,
dar l-am uitat
şi când l-am revăzut
nu l-am recunoscut,
căci eram lut.

Eu

La izvorul cunoaşterii e lume multă
şi toţi stau la coadă.
Trec şi eu printre ei,
dar ei par să nu mă vadă.
Ajung în faţă şi îl întreb pe om,
gata să moară lângă apă,
-căci nu vedea izvorul-
“Nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi?”
Şi el moare.

Mireasa clipa

Nu stiu ce vreau si-ncotro s-o-apuc. Nu stiu ce sunt si-ncotro sa urc. Oare toate varfurile duc spre cer ? Oare toate scarile pre-merg spre el? M-am saturat de « cum »-uri care se zbat in posibilitate. M-am saturat sa alunec pe mine ca si cum nu as fi. Vreau sa uit povestea lui « ca si cum nu ar fi cu putinta ». M-am saturat sa-mi aleg alegerea. Vreau sa ma stabilesc in imposibilitate ; sa ma impamantenesc. Vreau « ce »-uri de popas. Am sa-mi pun pietre pe drum ca sa stiu unde am ramas ; sa pot sa-mi trag sufletul, sa-l iau cu mine ; vreau sa strangulez chipa in loc si sa zic :asta ! S-o arat cu degetul si sa zic : pe asta o vreau. Asta vreau sa fie clipa mea de acum incolo. Si cand ma uit in urma, in urma mea, sa-i vad fata si sa-mi zic : nici nu puteam alege alta. M-am saturat sa-mi stea clipa in loc si sa zica : ceasul nu bate pentru tine. Iarasi ai fost mai rapida decat timpul . Ia-o inapoi si va intalniti la « unde v-ati intalnit ultima data ».
M-am saturat de netrairea traita.
Si timpul asta nu mai vine odata ! Parca ar avea 100 de ani. Asa il astept si zic la toata lumea : nu mi-a venit timpul. Il astept ! De ce « il » ? De ce nu « o » ? Daca vine cu clipa si daca din cauza ei a intarziat iara, de data asta o strangulez. Nu-mi mai scapa. O opresc eu in loc ! Mireasa clipa, niciodata nu e gata la timp. Si cand e, nu e ea.
Of, vale de deal ce-mi esti ! Fatuta fara de inceput. Cine sa mi te mai inteleaga ? Ce ma fac eu cu tine ?
Cine mi te-a dat mie n-a stiut ce face.
Hai s-o luam din loc, se intuneca si trebuie sa ajungem la « unde ne-am intalnit ultima data ».

Glasul nimfelor

Într-o zi am să-ţi scutur cenuşa-n prispă
ş-am să te-ntorn în gând: “mă aminteşti?”
Iar tu ai să te pierzi în vânt
şi-ai să adulmeci glasul meu
ca pe-un blestem adus de nimfe.

Or să te salte-n chip de vis,
or să te cheme-n paraclis,
or să-ţi îngâne vaietul amăgitor,
şi-or să-ţi şoptească al meu dor.

Or să-ţi rostească-n desfătare
strigarea fără de strigare
chemarea fără de chemare
şi viaţa fără de uitare.

Au să te strige-n huluituri de neoameni,
şi-or să te-alunge-n hore printre ramuri,
cu chiote si plânsete de bocitoare,
cu larmă şi glasuri de vânătoare,
îţi vor cânta a sărbătoare
pân’ te-or azvârli în urlătoare
şi te-or duce la pierzare.


Cu joc sacru de judecată
vântoasele te-or scălda-n apă
şi ţi-or hui în chip de cânt
chemarea-mi dulce spre mormânt.

Viu

Într-un vid ascuns de ape mi-ai luminat calea şi mi-ai păzit liniştea de ea. Iar liniştea s-a speriat de ne-chipul ei uitându-se în oglinda de ape căci era linişte adormită…nu linişte în stare de veghe; şi cerul plângea cu picuri de vânt neuscaţi să-i mai vadă o dată chipul…dar apele neîndurătoare-i turnau adormirea în suflet şi tăcerea în gând.

Strop de jur

În fantasma viului ce a trecut stă priponită soarta
şi-şi plânge tinereţea fără plac;
şi dor de vânt se-aştern în umbră
cu dor de drag fără păcat.

Pare-mi că-mi joci în joacă
Prin vuiet de piatră
Cu setea blândă de-a jocul
Ce-mi semăna apoi sorocul.

Zboară-mi zborul de zbor
Uită-mă în fior
Cântă-mi picătura-n strună
Şi-mi urează joc de lună
Pe pământ.

Baba Oarba

Merg pasul invers şi-mi caut vârsta în prag.
Îmi zic: S-o fi împiedicat la trecere
şi o fi rămas între “am fost” şi “sunt”.
Şi-mi caut clipa spânzurată între “am fost” şi “sunt” s-o pun la zvântat;
aşa, ca să nu ne mai jucăm de-a Baba Oarba.
Din cauza ei nu am chip.
Nimeni nu ştie de sunt sau nu sunt;
Nici eu nu ştiu.
Dar de s-o întâmpla să fiu, vreau să mă am la mine.
Aşa că, de “sunt”, îl iau şi pe “am fost” cu mine.
Îl zvânt şi îl port pe dedesubt.
Aşa sunt linia între am fost şi sunt;
am toate straiele la mine
şi de o fi să nu mai fiu…rămân straiele.
E lucru mare sa fii îmbrăcat!

Om de veghe

Omul cioplit în gând
îmi deapănă fără-de vorba în picurul de ploaie.


Omul scrijelit în lumina neîncepută
abuă nerostirea sub lespedea de apă.


Omul uitat în mine mi-i veghează pe ceilalţi doi.

Poem

Am sădit soarta în pas
pe umbra lăsată în ceas,
pe zborul lăsat fără dor,
pe jaletul fără fuior.

În glasul fără pripas
am meşterit un plevas
din aspru vaiet de cânt,
din sunet de rouă pe gând.

Îţi dor un adânc neascuns
îţi zac un avânt nepătruns
îţi umblu neaua în vis
îţi scutur neantu-n abis.

În cerc răscolit mă-mpletesc
în suflet de vânt mă vuiesc
în albul ce-atârnă în zi,
în sufletele-a doi copii.

Azi-copilul

Un copil doarme într-o alinare ferit de ieri, de azi şi chiar de mâine.
Un copil este mereu în azi iar azi rămâne mereu pentru el azi-copilul.
Azi-copilul trăieşte mereu în azi şi nu ajunge niciodată-n mâine, mâine, care-I ziua oamenilor mari.
Şi dacă-ar fi s-ajungă, azi-copilul ar ajunge cu ochii închişi..

Arcan

Scutul meu e tăcerea;
tăcerea care nu s-a născut.
Vorba mea e durerea mocnită in jar de smochin.
Viul meu e pătruns de şoapta adormită-a neviului,
iar răsuflarea mea e adierea timpului.

Ascund în mine împietrirea pietrelor,
scâncetul munţilor la naştere,
vântul ce ne bântuie
şi timpul furat de vreme;

ascund în mine veşnicul “lângă mine”.

Fi-mi

Fi-mi un arbore cu plecăciune
care rugăciunea-şi spune;

fi-mi un noroc fără vorbă
care-mi tace şi aprobă;

fi-mi un înger înnoptat în mine
care a uitat de sine;

fi-mi o agonie-n ramuri,
fi-mi un abis între valuri,
fi-mi un nimb prealăudat,
fi-mi un dor necuvântat.

Fi-mi tu, fiindu-mi.

Nostalgie

Aerul furat în somn
m-a făcut să mă întorn
spre busuiocul adormit în mir
spre pacea mea de trandafir.

Tâlcul vorbei ce-a trecut
şi-a prins şoapta-n început
în nelămurirea mea
şi nemărginirea ta.

Urare

Pare-mi că-mi joci în joacă
prin vuiet de piatră
cu setea blândă de-a jocul
ce-mi dojenea nenorocul.

Zboară-mi zborul de zbor,
uită-mă în fior,
cântă-mi picătura-n strună
şi-mi urează joc de lună
pe pământ.

Lacrimosa

O lacrimă răsare în suflet
umplându-mi pocalul cu viaţă.

O cale-mi arată neştirea
şi-mi varsă-n pridvor menirea de a fi eu.

Iar eu sunt tot;
tot ce-a mai rămas din mine.

De sine

Mi-am amintit ce e nonfirea
şi mi-am încredinţat vădirea
în urletul exterior de sine
şi spovedirea gândului în mine.

Mi-am ciopârţit povara cu satârul
şi mi-am ascuns din nou hatârul
în praf duios de prea albastru
şi-n străluciri ca un dezastru.

Mi-am răscolit şi nemişcatul
şi-am rupt din capăt neumblatul
pentru a mai merge şi-altădată

La bucuria din odată.

Amintire

Şi creanga ce s-a rupt e tot din pom,
chiar dacă pomul nu mai e al ei.

Şi lacrima ce a trecut e tot pe ţărm,
chiar de nu mai vuieşte-n largul ei.

Şi marea care te-a uimit e tot în ea,
chiar de ar vrea să nu mai fie.

Şi totul e cum ai lăsat,
doar colbul s-a mai aşezat
să ştie lumea c-ai plecat
la vie.

Tu niciodata tu

Tu niciodată tu
mă arzi cu-a ta mişcare;
mă iei în lume şi mă bei,
m-afunzi în nepăsare
mă stingi în noapte şi mă verşi
în luciu de mai mare,
mă scapi pe moarte şi mă iei
sub mica-ţi lumânare.

Tu niciodată tu,
mă faci să fiu tot eu.

Tu niciodată tu,
auzul tău mi-e greu.

Şi-adorm pe tine-n sunet,
iar tu mă uiţi în soartă,
cu-o mică opintire,
în faţa mea de moartă.

Altfel

Cu dor nebun de altădată
îmi schingiuiesc petala ruptă
şi-mi storc răsuflul fără suflet
şi-ngrop răstimpul în răsunet.

Chiar de-aş mai fierbe c’altădat’
şi m-aş prelinge prin odat’
nu aş putea decât să zac,
în bucurie.

Sirag

Şi dacă tremuri în răgaz
şi chiar de picuri în extaz
tu eşti nimic de cum sunt eu ;
nu ştiu de-i bine sau de-i rău.

Şi caz’ în a mea cupă goală
ce străluceşte-n fund de seară
pe chip flămând de alte feţe
şi temător de noi poveţe.

Şi îmi e ud de nepăsare
şi îmi e frig de turburare,
să pic, visând o neuitare,
cu chip mărunt de tine.

Spiridusul

Dacă aş fi un spiriduş, aş zâmbi norilor.
M-aş urca pe scara fericirii şi aş urla din înalt:”Sunt aici!”
Dacă aş avea mai mult, aş crede că visez.
Poate că dacă aş şti cum să privesc lumina în faţă,
Aş fi o umbră “luminată”.
Dacă aş reuşi să tac, ar fi linişte
şi oamenii ar putea să doarmă “liniştiţi”.

Magie

Dar stai, stai,
istoveşte-te în tâlcul ascuns al şoaptei
şi nu-ţi mânca uitarea.

Dar dormi, dormi pe frânturi de vânt
şi-alungă nepăsarea.

Dar hai, hai pe mărgeaua din gând
şi-aşteaptă visarea.

Dar stai, dormi şi hai.

Sfat

Pe mai departe,
pe mai aproape,
pe curgătoare ape…
la veghe adâncă
în apă, în foc, în stea,
în sunet, în “în”, în sine,
să te strecori,
să te priveşti,
să-ţi lustruieşti râurile
şi să-ţi asculţi natura.

Pedeapsa

Vegheam ziua de ieri,
străbăteam fiordul cu sete şi aşteptam pedeapsa,
ocara magică venind să mă prăpădească-n neînceput.

Pe margini, în hopuri,
departe şi aproape,
în cursuri de ape
şi în frumoase şoapte…
când s-a izbit lumina de întuneric
am îngheţat în faptul sferic.

Indemn

Adună-ţi apele de pe mine
şi întoarce-le spre tine,
să te inunde nepăsarea
şi să-ţi slăvească uitarea.

Aşteaptă să-mi fur gândul
şi să-l netezesc
în pivniţa fără coate
unde nu ştie să-noate
şi poate să se îndoape în tăcere
cu capete de rândunele,
pentru ca apoi să ciripească
tot ceea ce a vrut să cunoască.

Noapte

Un strop de jale pentru mine,
Un strop de soare pentru tine
şi un parfum de vin uitat
ce iată că s-a înnodat
cu un fir brodat
care ne ciocăne la fereastră
cu scop să ne ademenească
spre ploia de reptile verzi
adunate-n cirezi
care vor să ne sune
apele-n strune
şi să ne momească
spre o noapte cerească,
dar totuşi lumească.

Infatisarea timpului

Într-o clipă de tăcere,
razele s-au întunecat
ca nişte mătănii fără har.

Zbor pe sub firul de smirnă,
mă scurg în lacrimile împietrite ale statuilor
ce nu-şi mai amintesc
să fi existat vreodată.

Sunt un pitic făr-de-nceput
la cea din urmă înfăţişare a timpului.

Glas de cenusa

Sunetul clipei ce-a trecut sporeşte azi în mine,
iar sunetul ce nu e mut se-nalţă înspre tine.

Şi pasul lin şi mişcător se-adună pe la uşă,
în sunetele-a doi copii cu glasul de cenuşă.

Cu şoapta scurtă ce-a murit mai văd şi azi o dată…
Ca micul om e mare-mic ca umbra ce-o arata.

Fior

Pasul leagă urma,
urma merge pasul,
iar în vale se aşteaptă mai apoi…
“popasul”.

Dealul curge valea,
valea sare hopul,
eu mă râd în noapte
şi-mi privesc sorocul.

Focul arde apa,
apa varsă focul,
şnurul strânge soarta,
soarta stinge corpul.

Stare

Clipeşte cerul şi sfarmă raza prin ochii de mătase circulară.
Se afundă-n văi adânci şi în odăi mărunte
prin valuri vechi de strălucire amară.


Schelălăie golul şi varsă imagini bete de topire
ce colcăie în sânge şi prin vine
avide-n salturi de cea mai aspră despărţire.


Tai racla din străfulgerul privirii
cu ochii roşii de mireasma firii
şi cu aprinsul stins în clopot
mă zbier şi pierd în întuneric.


Să stau în van,
clociri pe aripi sfinte
fără cuvinte;
şi tac, şi tac, şi tac.

Poezie pentru nimeni

Eu, cu zgomotul paşilor mei surzi, alunec pe gheaţă.
Eu mă topesc în neant să caut uitarea ce nu s-a arătat.
Dar ce sunt eu în neant?
Nu există nimic.
Tu, zidul meu.
Eu în faţa ta,
eu mereu cu tine.
Mă scufund în trena timpului:
“Care eu? Cine eu?”
Eu nimeni.

Scrisoare fara cuvinte

Dacă vii la mine din lumea ta
eşti ca şi copilul meu
şi te port în braţe mereu.
Ochii tăi deschişi mă privesc
asemeni unui copil senil, de piatră,
ce uită că a existat şi el odată.
Vii să mă vezi, să te hrănesc, să te-ncălzesc,
dar pari că nu mai înţelegi de mult lumea asta.
În tine văd că nu există gânduri;
răzbate neînţelegerea şi-o invitaţie tăcută.
Şi totuşi…ţi-ai amintit de mine.
Mă vezi?Mă recunoşti?
Vrei să-mi arăţi uitarea şi dorul
răstignite pe faţa ta?
Te simt şi te-nţeleg ca pe-un copil, fără cuvinte.
Te-ai vestejit?
Vrei să-ţi pun apă?
Ţi-e sete?
Nimic-Pleroma te-nvăluie-
Te odihneşti în faţa mea,
Cu ochiul ud în taina ta,
Ce-am învăţat a o descifra;-Acasă-
Nu poţi să spui nimic?
Atunci aşteaptă-mă să vin;
curând, voi fi din nou Acasă.

Visul omului cioplit in gand

Incepe cam asa: omul cioplit in gand se visa liber, alergand pe campii, liber sa alerge inaintea lui, dupa el si chiar deodata cu el. Era o imagine care-i trezea suflul sa sufle mai cu foc. Si avea impresia ca toata lumea alearga odata cu el, rasufla si respira ca el…ii parea ca e liber de exterior, de interior si chiar de el.
Mai apoi, muza vantului i-a adiat la ureche intrebator: „cum bate vantu-n gand?”…si adierea ei neinceputa l-a trezit.

Despre tanti Viata

A fost odata o fetita care-si dorea sa o intalneasca pe tanti Viata. Asta era singura ei dorinta, in viata fiind: sa o intalneasca pe tanti Viata si sa o ia in brate...Mereu intreba: De ce nu pot sa o iau pe tanti Viata in brate? Se face ca intr-o zi tanti Viata i-a aparut, iar fetita nastrusnica s-a repezit s-o ia in brate. Era tot ce stia sa faca. Tanti Viata a luat-o si ea in brate, iar fetita, de fericire, a murit in bratele ei.

Cum il vreti pe 'cum'?

Si suflu –mi stă-mpământănit în pic fără să caute mişcarea ce-l animă. E obosit de veste şi de uimirea ce-l abate de la propriul gând. Iar dealurile răvăşite-n neumblare se încumetă la tânguire şi-şi freamătă desişul de răsfir să-mi umple pragul.
Pe unde ? Pe unde sa vă pieptan ? Cum vreţi cărarea ? Năpăstuită şi adâncă, slobodă şi unduitoare, încrâncenată şi tăcută…cum îl vreţi pe “cum”?

Cunoasterea re

Candva cineva a spus ceva si tacerea s-a dat mai incolo.
Despre cuvintele eliberatoare de vorbe si despre necuvinte
Sa spunem ca lupta dintre cuvant si necuvant creeaza spatiul dintre ele…sa-l numim…nerostitul. Nerostitul ar fi trecerea intre cuvant si necuvant, caci in gand nerostitul poate lua forma doar prin intermediul cuvintelor. Nerostitul ar fi deci cumva cuvantul necuvant, sau mai bine zis, cuvantul necuvantat.
Elogiul nerostitului din noi
Ascuns si nepatruns decat de gand si nici de-acesta-ncununat, nerostitul se arata fara sa se vada.
Atat


Recunoasterea sau cunoasterea re

Ma uit in fatza ta cioplita in gand si ma intreb: ”unde am ramas”?
Iar gandul neinceput imi spune: Am ramas unde eram. – s-apoi se refugiaza-n mine ca o silueta moarta.
Si eu…cutez sa-ntreb sovaitor s-agale: Si…am ramas …la fel?
Si el raspunde:
Eu, nu.
Tu, nu;
Noi…da.


Apoi tacerea si-a mistuit tacutul si a ramas doar tacerea tacuta.

Liniste

Îmi ascult inima bătând
în steaua care-mi pâlpâie ochiul pe dinăuntru;
şi aud chipul nevăzut cum zace
în cerul surd al ochiului meu stins.


De-ar fi negrul înnodat în pâlpâirea stelelor
mi-ar naşte oglindirea în icoană
şi mi-ar aduce-adâncul din înalt.


Dar mi-e linişte;
tăcerea stă-ncremenită-n valuri de noapte
pe dalbe aţintiri de negru dăltuite cu-ntuneric.

De

De mi te-ai desprinde din par as crede ca esti bezna in cautare de aer
De mi te-ai foii in suflet as crede ca esti nerabdarea ajunsa in impas
De te-ai adanci in neuitare as crede ca esti vreun gand incapatanat
De mi te-ai obisnui cu nepasarea as spune ca nu ai fost

De m-as naste in rasfrant mi-as fi propriul meu cant neumblat de oameni.
De mi-as “amorti” in gand mi-as spovedi iubirea in casa.
De mi-ar zacea fatza-n cripta as tacea.

Orice, oricum, oricand - subiectiv

Subiectivitatea ineaca orice glorie, desi o face posibila.

Zacaminte

De ce zaci în mine? Nu te temi că va veni ziua când vei da socoteală pentru „zăcăminte”?

Gandul touché

Veniţi, poftiţi, le-am zis eu coanelor gânduri. Avem promoţii azi: Promoţii la locuri libere de taifas. Numai să veniţi şi să zumzăiţi cum ştiţi voi mai bine, să nu creadă careva că ăsta e un stup gol. Ba dimpotrivă, e un stup plin de zumzet şi miere.
Şi uite aşa ele s-au aşezat la taifas în capul meu ca la ele acasă. Le place să trăncănească despre una, despre alta, apoi se ceartă, se împacă, ajung la câte o concluzie şi de-odată vine gândul săbiuţă şi strigă: touché!!!... atingând gândul-concluzie drept în buric şi luându-l cu el să îl pună în fagure! Când Coanele Gânduri aud asta, fac linişte o clipă, se minunează, îl aplaudă, spun în gura mare: ce înseamnă să fii şi copil! ....ş-apoi, uitând despre ce vorbeau îşi văd din nou de ale lor, de ca şi cum gândul-touché ar fi doar o „abatere”.
Coanele Gânduri trăncăne mereu, căci ele, sireacele, bătrâne fiind, îşi uită repede taifasul precedent când sunt întrerupte şi o iau mereu de la capăt, mereu cu altceva, inepuizabile ca o zi de post. Oricum ar fi, gândul-touché e mereu acolo să ţipe din toţi rărunchii când le-a scăpat coanelor gânduri vreun gând miraculos, răzleţ. De la sperietură, Coanele Gânduri îşi uită ideea ce l-a făcut pe micuţ să le întrerupă, iar el le fură gândul în săbiuţă şi îl pune în faguri la păstrare. Senilele coane, o iau de la început, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi uite aşa îşi petrec zilele în stup la mine coanele gânduri la dojene interminabile.
Gândurilor „touchées” le place să se joace cu copiii. Ele însele au fost touchées cândva. Acum sunt antrenori de gânduri miraculoase. Sunt nişte dădace foarte bune. Ştiu tot despre toate şi toate despre tot.
Sunt „gandurile abatere”. Fiecare abatere stă la păstrare în spaţiul lui din fagure, iar unele dintre ele ies câteodata la plimbare, pe înserat, când moţăie coanele gânduri.
Atunci le prind eu şi le ascult.
Şi fiecare gând, o abatere; şi fiecare abatere, un gând.

Alertă

Alertă

Îmi rod cenuşa şi o silesc să se reintegreze.
Sunt flori de mai,
iar eu le simt în stele.
Smulg orizontul din prăpăstii,
fug printre arborii albaştrii şi zbier: „A năpădit mirosul în lumină!”
Jos, freamătă pământul.
E ceaţă şi-un morman de întuneric alb visează:
Se înaltă şi răstoarnă tiparul
Răcneşte: „E cineva acolo?”
Flori picură pe el şi îl întreabă : „Pentru tine, este?”
Şi ecoul mimează: Este?! Este?!

"Ea"

« Ea »

Ea mă trezea în fiecare dimineaţă cu ea. Îmi spunea că îi e linişte, că îi e somn, că îi e trăire, că îi e frig de rece, că o stinghereşte trezirea, în sfârşit, lucruri din ăstea care te fac să te simţi ca şi cum te-ai simţi. Se glăsuia în oglindă şi îmi ţintuia pe pereţi replici deşarte cum că, vezi Doamne, iară i-am schimbat oglinda, oglinda cu care se obişnuise şi acum i-am lăsat iară chipul ăsta culegător de mărgele de sticlă în loc. Îmi spunea că s-a săturat să se joace cu mărgelele, că vrea şi ea o mărgeluţă vie, că ar fi jucăria ei preferată în jucare...şi mi-a zis că data viitoare, când mă întorc din creieri, să îi aduc o prăpastie pe care să şi-o prindă în păr, ca atunci când îşi priveşte oglindirea să vadă prăpastia din ea şi să-şi amintească.
Era supărată că frunzele au murit şi de data asta, că i-am luat copacii din faţă ca să vadă pădurea, că i-am şters urma de pas şi timpul de vreme, că am pus-o să meargă invers ca să nu vadă gândurile că am însoţit-o, dar era veselă că am ceţuit-o la timp ca să nu vadă jurul în schimbare. Şi când s-a trezit sus, mi-a miluit trezirea cu veselia-i cântată şi s-a izbit de toate stâncile ca să le spună bună-dimineaţa, dacă tot vor fi vecine...şi le-a invitat după prânz la un ceai ca să le numească. Apoi şi-a deschis sufletul, l-a despachetat, l-a probat să vadă cum îi vine, s-a răsucit pe călcâi în oglindă şi pe-aici îi fu drumul !
Când s-a întors, era muncită de gânduri, s-a dus, s-a spălat pe mâini, şi-a scos linia capului de la mână, şi-a pus linia vieţii în palmă, a făcut ceaiul şi le-a aşteptat pe stânculiţe să le boteze. Au venit înhăinurate, încotoşmănite de piatră, că cică le-a dat târcoale vântul toată ziua. Au stat în vorbă, le-a numit după cum le fu firea, apoi le-a condus până la tărâm şi le-a lăsat de veghe. S-a întors într-o grabă să stea la fereastră şi să mă bântuie cu ea-eu. În cele din urmă a aţipit, mi-a zis să fac linişte, să stau de pază şi să somez orice gând ar veni să se oprească şi să nu o trezească ; iar de nu va vrea, să îl împuşc şi o s-o cheme ea mâine pe moaşa Gândirea să-l nască iar’.
Şi când doarme mi-e şi mie linişte şi stau de vorbă cu tăcerea tăcută. Pun pariu că mâine se trezeşte iară călare pe nădejde şi mai vrea te miri ce ! I-am pus prăpastia în faţa porţii, s-o vadă când s-o trezi şi să şi-o prindă în păr de cu dimineaţă, ca să nu mă mai bată la cap toată ziua cu năluciri de clipă.
Mă gândeam cum ar fi să nu se trezească mâine, să îmi dea concediu de viaţă mâine şi să-mi spună că ne vedem poimâine la aceeaşi oră. Mi-ar fi frig de rece fără ea şi numai pentru o zi. Ea îmi dă numai frisoane, dar nu mă lasă să îngheţ, mă ţine tot timpul în mişcare vie, mă zburdă în suflet, în sfârşit, îmi dă căutare. Şi când o dorm atâta se mai alină şi se mai preface că îmi face o favoare că doarme, şi că doarme numai ca să fie mai trează pentru mine, încât aproape că mi-e drag de ea.
Nu mai departe de ieri îmi spunea că a întâlnit un gând desculţ pe cărăruie, supărat că se închisese ghişeul înainte să apuce el să îşi ia bon pentru programare şi că e şi el bătrân, nu poate să urce în fiecare zi în mansardă, să stea la coadă, să o complimenteze pe tanti Vrerea ca să fie şi el ascultat şi să poată să îşi dea duhul în pace.
Când s-a trezit de cu vreme, şi-a pus linia capului la mână şi a plecat fără să îmi spună când se întoarce şi dacă vine la masă sau va trebui să manânc eu pentru ea. La asfinţit a apărut şi ea răvăşită de gânduri, mi-a zâmbit a recunoştinţă că am mâncat pentru ea ca să nu moară de foame, a urcat în mansardă şi a stat de vorbă cu tanti Vrerea pana in zori.
Apoi s-a întors spre mine, şi-a prins prăpastia în păr, mi-a zâmbit şi şi-a luat locul la fereastră. Iar zâmbetul ? Zâmbetul neviu îi mirosea a potop.

Balaurul cu 26 de capete

A fost odata un balaur care avea 26 de capete...si cu fiecare cap care ii crestea ajungea mai la cap(at). Se gandea cu spor la asta mai in fiecare zi si mereu isi spunea ca intr-o zi, cand nu o sa ii mai creasca capete va fi prea tarziu ca sa se bucure de asta. Fiecare cap nou e un nou inceput si un nou sfarsit. Isi spunea ca intr-un fel poate e bine ca 'creste cu un cap' in fiecare an. Isi zambea in multele lui 'barbi' si isi spunea: e de bine. Mai un cap, mai o zare, mai o perspectiva noua, mai o noua rasarire. Si intr-o zi, plin de mrejele gandurilor isi aduse aminte vorba aia: "unde nu e cap, vai de picioare". Si atunci isi explica el cu un suras existenta capetelor lui si a celor ca el in genere si se gandi: ce bine e sa fii balaur!